Monografia satului Gura Ialomiţei aşa cum se găseşte scrisă în lucrările memoriale ale bisericii - varianta 3

Preotul Munteanu Iulian, începe istoricul comunei astfel:

…..deoarece nici unul din înaintaşii mei n-au scris nimic în legătură cu aşezarea locuitorilor în vatra de sat Gura Ialomiţei şi nici despre locuitorii ei, care au zidit două biserici, una din lemn la 1844 şi a doua la 1879 în comuna Gura Ialomiţei, ctitorii ale enoriaşilor, după ce îşi mai zidise o biserică în vatra de sat de la punctul Gura Ialomiţei la confluenţa Ialomiţei cu Dunărea, la Sătuc, şi de unde au adus materialul şi tot ce reprezintă iconografia bisericii, din care au zidit-o pe aceea de la 1844.

Cu aceste gânduri am început să scriu pagini anexate la Sfânta Evanghelie cu tot ce am putut culege de la cele păstrate memorial şi povestite de bătrânii satului, care la venirea mea ca preot (1 aprilie 1930) al parohiei Gura Ialomiţei, număra printre altele 6 veterani de la războiul din 1877, precum şi de pe unele documente pe care la păstrează biserica : ( Sf. Potir, înscripţia de pe Sf. Prostol de la biserica veche), inscripţiile de pe crucile presărate în raza comunei şi din cimitir.

Despre istoricul satului am mai scris şi în anul 1944 când am făcut un istoric al punctelor prin care străbate calea ferată Ţăndărei - Lunca-Dunării - Vadul-Oii.

Comuna Gura Ialomiţei se află situată în stepa de răsărit a ţării, în imediata apropiere a fostelor bălţi ale Dunării, care astăzi sunt indicate de fostele albii ale Jepcilor şi lacurilor Porcul, Căţinul lui Pun, Căţinul cu cruce, Japşa lui Geoglovan, Râzea etc, care nu mai acumulează apa în urma irigaţiilor făcute cu concursul locuitorilor din întreg raionul în anul 1949.

Terenul pe care este aşezată comuna este o pantă înclinată spre răsărit, adică spre malul Dunării, de unde începe şesul în perpendicular 8 Km la Dunăre.

La Nord 3 Km se află comuna Luciu, iar la 5 Km Nor-Est se află pădurea Chirana; această pădure este o părticică din codrul uriaş ce se întindea înainte de 1750, din malul stâng al Dunării unde se aflau aşezate comunele Giurgeni, Piua Petrii, Chioara, Vlădeni şi până în judeţul Teleorman, care codru se numea în limba turcă Deli-Orman adică Pădurea Nebună.

Bătrânii satului, în care remarc pe cei cu foarte bună memorie şi buni povestitori: Constantin Copilău, Dinu şi Tudorache Gioglovan şi Tudor Negrea care păstrează în memorie, de la părinţii lor, date şi evenimente cu prefaceri sociale, peripeţii întâmpinate cu ocazia inundaţiilor şi invaziilor turceşti, ale felului lor de muncă şi de viaţă, a celor ce exploatau bălţile cu bogăţiile lor de peşte, stuf şi nesfârşite păşuni şi apoi, după facerea digului care traversează balta de la E la V, executat de un oarecare arendaş al bălţilor ce se numea POPIA de unde şi denumirea digului POPIA care a deţinut ca arendaş moşia Gura Ialomiţei şi a întregului şes din Lunca Dunării despre care vom vorbi mai jos.

Întrebarea firească care se pune este : De unde şi ce origine au locuitorii din comuna Gura Ialomiţei?

Cercetând tot ce s-a scris şi din viu grai, despre aşezările care abundă ambele maluri ale râului Ialomiţa, până la confluenţa cu Dunărea, inclusiv monografia oraşului Călăraşi, şi a judeţului Ialomiţa, istoria ne relatează, ca şi faptele deţinute memorial, că la confluenţa Ialomiţei cu Dunărea, exista vechea cetate Cetatea de Floace sau Flociu prescurtat de documente.

Până în prezent nici un istoric nu a putut afirma cu precizie unde se află Cetatea de Floace. Bătrânii îşi amintesc că pe dealul Cârnei la 1500 m.l. aproximativ de la ieşirea din pădurea Chirana, unde şoseaua coteşte şi şerpuieşte pe sub poalele dealului, erau urme de case de piatră ruinate, unde se ascundeau în jurul lor şi aruncau cu pietre fiind copii cu vitele la păscut.

Consideraţiuni strategice ne face să credem că acolo a fost cetatea şi acest punct este în vorbirea curentă numit La Cetate, de altfel vechile cetăţi se aşezau pe dealuri şi numai în cazul când erau înconjurate de munţi, se aşezau în vale. Fragmentul de zid ce se află în apropierea de Piua Petrii este al unei mănăstiri, două pietre de mormânt aflate acolo spun cu litere Chirilice şi cu caracter slavon că acolo se află înmormântaţi călugări, deci acolo a fost mănăstire, aşa cum a afirmat şi Nicolae Iorga în anul 1935, când a vizitat aceste locuri. Cetatea se află la punctul mai puţin vestit, la circa 4 km S de comuna Gura Ialomiţei, pe botul de deal Cotul Cârnei. Că a fost acolo o dovedeşte o cruce monumentală cu o ornamentaţie şi de proporţia celor două crucii de la poalele dealului Patriarhiei din Bucureşti, care stă scris cu litere slavone: "În numele tatălui şi al Fiului şi al Sf. Duh Ridicatu-sa şi înfrumuseţatu-s-a această cinstită cruce în zilele şi spre cinstea lui Matei Basarab Voievod şi a soţiei sale Elena întru…… când preumblatu-s-a pe aici (descifrată de preotul Iulian Munteanu)

Crucea este datată din anul 1640".

Desigur crucea a fost ridicată în cinstea lui Matei Basarab şi a doamnei Elena, în amintirea vizitei lor la Cetate, care în vremea aceea era în floarea comerţului şi care cruce a fost detaşată de un fost primar pe nume Nicolescu care a ridicat (luat) crucea de la Cârna şi a adus-o pentru consideraţiuni personale pe moşia Gura Ialomiţei. A fost ridicată crucea de la marginea oraşului şi mai precis la răspântia de drumuri unde l-a întâmpinat diriguitorii cetăţii cu poporul pe Matei Basarab. Şi întradevăr la acest punct multă vreme se întretăia drumul ce venea din interiorul ţării către cetate, cu cel care ducea către oraşul Brăila. Matei Basarab a venit aici şi a vizitat Cetatea Flociu, aşezată aşa cum am spus pe dealul Cârna care purta numele de "Oraşul" fiindcă era singura cetate oraş mai vechi decât Brăila, pomenită încă din 1838 şi reconsiderată în secolul al XVIII-lea de Lucianic al Ungariei, cu ocazia unui privilegiu acordat Braşovenilor de a se deplasa aici pentru comercializarea lânii.

Temelia acestei cetăţi a fost complet distrusă de locuitorii din comuna Gura Ialomiţei, care au folosit materialul de temelie format din piatră şi întărită cu o priză din var cu nisip (o măcinătură de piatră), material care stă şi astăzi la temelia a circa 50-100 case. Materialul sau piatra de temelie a fost luată de cetăţenii cu foarte multe oseminte de oameni ce au fost înmormântaţi unul lîngă altul cu capul la zid, în perfectă ordine (verificat de preotul Iulian Munteanu).

Bauer, în "memoires historiches sure la valachie, avec un prospectus d'une atlase geografique et militaire de la derniere guerre entre la Russie, et la Porte Ottomane publicată la Frankfurt şi la Leiptzig în 1778. Între localităţile districtului Ialomiţei publica cu privire la locurile şi locuitorii de aici trei nume de sate printre care figurează şi "Oraşul" cu alte trei denumiri: Ghidiliţa şi Flămânda cu adaosul : ( Des Eglises ruinae situes l'une de l'aure sur, vis-à-vis de la Hîrşove, situe l'embourchere de Ialomiţa. Din revista Neamul Românesc a lui Nicolae Iorga ce apărea la Vălenii de Munte - 1931).

Locuitorii comunei Gura Ialomiţei trebuie să fie ai uneia din acele comuni sau chiar ai "Oraşului " vechi care au început să-şi ducă puţin asigurata lor existenţă, fugari când pe apă, când pe uscat, pe apă folosind movilele (popinele mică şi mare situate în apropierea satului ) ca puncte sigure pentru camuflarea familiilor şi a vitelor în timpul invaziilor foarte dese ale turcilor.

Retragerea şi liniştirea apelor în decurs de decenii I-a determinat mai ales din lipsa de apă să se aşeze cu case sau bordeie din materiale ce le ofereau bălţile, lemn de salcie, stuf, şi papură şi fiind puţini la număr, noua lor aşezare s-a numit Sătuc, nume care s-a permanentizat în timpul şederii lor acolo de "Sătucul " care era stabilit la confluenţa Ialomiţei cu Dunărea, de unde credem că s-a dat numele comunei Gura Ialomiţei de astăzi, formată desigur din oameni veniţi de la "Sătuc", goniţi în urma inundaţiilor şi credem că o bună parte din cei care mai rămăsese pe ruinele fostului "Oraş"

Cât timp or fi stat la Sătuc nu ştim dar din spusele bătrânilor, reiese că ei foloseau locul unde sunt aşezaţi astăzi, pentru depozitarea nutreţurilor şi unii chiar construise adăposturi pentru vite, pe care le plasau aici când inundaţiile erau prea mari.

Comuna mai are porecla şi de "Pârlita" pe motivul că din cauza neatenţiei, a luat foc nutreţurile şi adăposturile special amenajate de locuitori pentru vremurile de inundaţie, au ars în întregime şi restul câmpului care era împădurit cu scaieţi, cucută şi alte buruieni tipice locurilor sălbatice. Ei s-au aşezat din nou aici şi de data aceasta mai temeinic pe pârlitură şi de aici numele de "Pârlita", care aşezare va fi fost în anul 1802. Din anumite documente, crucii şi inscripţii de pe cruciile din cimitir se deduce că aşezarea a fost înainte de 1800 - sunt crucii din cimitir datate din 1781.

Din spusele unor bătrâni reiese că "Sătucul " aşezarea de la confluenţa Ialomiţei cu Dunărea ar fi purtat numele de Gura Ialomiţei şi cu acest nume a venit aici. Acolo, la "Sătuc", au avut o aşezare temeinică, potrivit spuselor bătrânilor, întrucât ei au avut biserică construită din lemn, fapt care este consemnat în inscripţiile de pe Sf. Potir, existent astăzi la biserica din comuna Gura Ialomiţei, care este datat cu următoarea inscripţie:

" Acest Sf. Potir este al bisericii Gura Ialomiţei moşia Sf. Spiridon" ceea ce dovedeşte că acolo la confluenţa Ialomiţei cu Dunărea ei aveau o aşezare temeinică, pe terenul moşiei Sf. Spiridon administrat de Epitropie.

Acest lucru ni-l dovedeşte şi icoanele transportate de acolo la noua aşezare unde şi-au construit biserica din lemn în anul 1844.

Ei, bătrânii satului îşi amintesc de câteva familii care s-au stabilit aici: Gioglovăneştii, Scăpăieştii, Copilăieştii, Lupăceştii, Berbeceştii, Bancu, Radu, Rîzea etc. amestecând bucuriile şi sprijinindu-se la vreme de prigoană din partea invadatorilor turci de peste Dunăre, îşi păşteau vitele în nesfârşitele bălţi din luncă, pescuiau în jepci şi câţine, strângeau şi recoltau stuf şi papură, pentru trebuinţele lor şi pentru vânzare pe care îl dau câmpenilor pe produse de panificaţie.

Prima cultură cerealieră fiind meiul, pe care îl cultivau numai în cantităţi strict necesare consumului lor şi la distanţe mari de aşezare, acolo unde erau poene naturale cu ierburi curate şi locuri fără scaieţi, sulfină, vorbură şi lipani care sunt ierburile specifice terenurilor virgine de stepă.

Locurile de unde munceau sau pescuiau, scăldaţi în soare, a primit numele: japşa lui Geoglovan, Căţinul lui Păun, japşa lui Rizea, etc. unde îşi instalau coteţele pentru pescuit.

Cotul Cârnei, movila Graurului, turcului şi Stejerului (Strejnicul) şi vadul Scicilor în partea de N a satului , unde veghează şi astăzi câteva crucii şi morminte pe care sunt inscripţii cu nume de oameni.

Toate acestea arată că locuitorii acestei comune sunt aici din vremurile îndepărtate cuprinzând locurile sau numele lor şi ocupaţiile lor şi cu întrebuinţările pe care văile, dealurile, jepcile, coturile, dâmburile şi movilele le ofereau . Noua aşezare datează deci între 1800 poate ceva mai înainte şi 1820.

La intrarea în cimitirul satului, la stânga, la circa 6 paşi, sunt două cruci, una mai mare este datată 1820, iar altele la 1 m, datată 1783. Vor mai fi şi altele probabil dar vremea le-a ros şi nu le putem descifra sau nu sunt datate.

Unii s-au aşezat pe panta unde sunt şi astăzi, iar alţii s-au aşezat în valea din partea de apus la 200 m de actuala clădire a şcolii, făcându-se acolo colibi de adăpost de unde valea are şi astăzi denumirea de Valea Colibilor, dar fiindcă nu aveau apă decât la mare dinstanţă, au părăsit valea şi s-au aşezat pe actuala vatră de sat.

Atât aşezarea la "Sătuc" cât şi noua aşezare se aflau cum am mai spus, mai sus pe terenul moşiei bisericii Sf. Spiridon din Bucureşti. Noua aşezare are după spusele bătrânilor cel puţin 6 generaţii, pe care le împletesc cu continuitatea religioasă de 3 preoţi până la data 1921, din care primul ar fi fost slujit la "Sătuc", iar cei doi moştenind din tată în fiu preoţia şi au slujit pe rând la biserica din lemn şi cea existentă astăzi. Ei se numeau Nedelcu preotul, şi Nicolae Nedelcu preotul, fraţi după spusele bătrânilor sau unchi şi nepot.

Generaţiile prime nu munceau prea mult, pentru că debandada fanariotismului driguită de stăpânirea turcă nu creea condiţii de stabilitate şi acumulare de bunuri. Cultivau mei pentru treburile casei, aveau în schimb vite din belşug, care se creşteau singure în întinderea bălţilor, care se întindeau de la marginea satului şi până la Dunăre.

Bătrânii păstrează în amintirea lor ceva din viaţa zbuciumată pe care o duceau din cauza invaziilor turceşti de peste Dunăre, care le luau agoniseala, le prădau casele, le luau fetele frumoase şi banii ce-I dobândeau din vânzarea vitelor, banii care aveau o circulaţie mai mare erau de obicei "lefţii" de aur şi "dinarii" greceşti şi alte monede de argint de pe vremea Austro-Ungariei.

O schimbarea a felului de viaţă n-a încetat să apară în urma venirii la cârma ţării a domnilor pământeni, care au stabilit relaţii de pace cu turcii şi ţările învecinate intrând uneori în legături comerciale.

Construirea digului de apărare contra inundaţiilor Luciu-Giurgeni, făcut de un oarecare POPIA, arendaş al moşiei, a schimbat înfăţişarea luncii. Terenul a fost defrişat de lesele de mărăcini, mărăcinişuri, stufărişuri, costrei şi alte ierburi de baltă şi dat culturilor cerealiere în special meiului, grâului, porumbului. Pe rând şesul dintre Dunăre şi coasta de deal a fost exploatată de diverşi arendaşi din care amintim pe Popia, Popa, Antoniu şi Caliava., greci de origine şi Vergote de origine greacă, care dau întreg terenul arabil în dijmă, iar pentru învoirea vitelor la păşune în luncă, executau lucrări de arături şi cu braţele aşa numite (resferturi), munci obligatorii, clăci, etc la care se adaugă şi alte zile de clacă după cum arendaşul poruncea.

Împropietărirea de la 1864 I-a găsit aici, au fost împropietăriţi atât în luncă cât şi în deal cu terenuri arabile, după posibilităţile de muncă în următoarele categorii: pălmaşi cu 2 boi, şi cu 4 boi (3 categorii). De acum ocupaţia se schimbă.

Coşcovata - centrul bălţii, cea mai joasă depresiune şi jepşile pe care odinioară bălteau apele şi nesfârşitele păduri de stuf unde ei pescuiau, devin terenuri arabile iar, locuitorii devin agricultori. Bineînţeles că nu şi-au neglijat vechea îndeletnicire de pescari.

Prin muncă cinstită au biruit vitregia timpului păstrându-şi datinile şi obiceiurile strămoşeşti, unite în fiorul dragostei de ţară, construind şi refăcîndu-şi gospodăriile până la primul război mondial, care pentru locuitorii din comuna Gura Ialomiţei, a fost cea mai mare nenorocire mai ales în prima perioadă a războiului când frontul de Sud a fost rupt şi retragerea trupelor din Dobrogea, s-a făcut prin punctul de trecere de peste Dunăre "Vadul Oii", contribuind în mare măsură la invazia (turcilor ) trupelor cotropitoare, care, după spusele bătrânilor ce se mai aflau în sat în timpul acela, "toată lumea era inundată de fesuri roşii"(trupele turceşti), satul a fost prădat, o parte din agonisire şi gospodăriile au fost arse, vaietele femeilor rămase nu mai conteneau mai ales în timpul nopţii, care devenise cu adevărat apocaliptice.

Urmări ale războiului au fost: sărăcia, bolile, şi mai ales tifosul care a secerat multe vieţi.

Întorşi din război puţini la număr, nesprijiniţi de nimeni, locuitorii şi-au refăcut gospodăriile din materialele cele ofereau lunca şi bălţile până în anul 1921-1922, când s-a făcut împropietărirea pe moşiile din imediata apropiere a comunei (Epitropia) primindu-şi ca răsplată câte 5 ha teren arabil.

Localnicii, a căror ocupaţie era plugăritul, le-au muncit personal şi s-au bucurat o perioadă de timpuri înfloritoare şi de pace, au început să-şi valorifice produsele la târguri din centre şi oraşe, unii lăsându-se ademeniţi de pofta de îmbogăţire (cumpărând pământ de la cei ce părăsiseră pentru diferite funcţii la oraşe, alţii acumulau pământ pentru a avea ce să muncească ei şi cei ai casei. Altă parte pentru a-şi asigura capitalul îl investeau în pământ exploatând munca altora.

Regimul imediat după războiul mondial, nu numai că tolerau cazurile de acumulare de pământuri, dar încurajau pe marii proprietari, înlesnindu-le cumpărări forţate şi chiar acaparări de la cei nevoiaşi.

Societatea astfel creeată împărţea poporul în : favoriţi şi asupriţi, care erau totdeauna din cei săraci. În urma împroprietăririi în lunca comunei Gura Ialomiţei, a rămas ca proprietate de stat o mare parte din pământ care erau administrat de Oficiul Naţional al Colonizărilor. Peste 200 ha au fost exploatate de câteva familii din comuna Gura Ialomiţei cu concursul Ocolului Agricol Ţăndărei.

Un alt eveniment de remarcat în viaţa comunei este formarea centrului de colonizare Gura Ialomiţei, cu noi proprietari de terenuri din luncă, care era proprietatea O.N.A.C., aici au fost aduşi şi împroprietăriţi cu câte 5 ha teren arabil şi vatra de casă cetăţeni din diferite regiuni ale ţării - Drideni, judeţul Ilfov, Poseşteni şi alte sate de la poalele Buzăului, formând noul sat Colonişti - Gura Ialomiţei. Locuitorii care până la regimul nostru democrat popular au dus o viaţă de cruntă exploatare, aici devenind un adevărat centru de recrutare a argaţilor, servitorilor bărbaţi, tineri, femei şi bătrâni.

În anul 1939 apare un alt eveniment de reţinut pentru comuna Gura Ialomiţei şi anume calea ferată Ţăndărei - Vadul Oii, tangenţial atingând şi comuna Gura Ialomiţei în partea de sud cu circa 1 km. Lucrările de terasament s-au făcut manual la care s-a adăugat o bună parte din rezervele armatei.

Ultimul eveniment care merită să fie înserat în paginile acestei monografii, este marea inundaţie în anul 1942 când apele Dunării au ajuns până la marginea satului, înnecând şi distrugând întreaga recoltă din luncă, împreună cu izlazurile, care au stat sub apă aproape 3 luni, fiind şi aceasta o plagă de neuitat pentru populaţia din comuna Gura Ialomiţei.

Făcând un salt peste timp în anul 1989 şi satul Gura Ialomiţei este atins de Revoluţia Populară, făcând posibil ca întreg pământul satului să fie înapoiat ţăranilor care până atunci era sub proprietatea satului.

Deasemeni începând din anul 1990 unul din fiii familiei Irimia vine în sat şi cultivă 1 ha de gogoşari făcând posibil ca pentru familia sa să obţină un venit bănesc nemaiîntâlnit până la acea dată.

De atunci an de an, numărul ha s-a mărit atât de mult încât în anul 2005 s-a ajuns să se cultive cca 300 ha, după care cetăţenii satului să – şi asigure venitul traiului de pe o zi pe alta.

O altă plagă căzută pe spatele acestor oameni cade în vara anului 2004 când într-o noapte de august o ploaie torenţială însoţită de grindină reuşeşte să distrugă o mare parte din culturile de zarzavat ale cetăţenilor făcând astfel un mare gol pe câmp şi în sufletul acestor minunaţi oameni ai acestui sat.

În anul 2005 cetăţenii din satul Gura Ialomiţei se confruntă din nou cu o problemă gravă din punctul lor de vedere şi anume aceea că în luna mai află că nu vor mai primi apă pe canalul D-1 ce le asigura apa pentru culturile de zarzavat. A fost nevoie de foarte multe intervenţii de la primărie până la prefectură pentru ca într-un târziu aceşti oameni să primească într-un târziu apă pe canal.

Din punct de vedere administrativ în această comună a fost Primărie din anul 1889, sau poate mai de mult, lucru pe care nu-l pot cunoaşte decât după actele existente în arhivele, care a durat până în anul 1908, când a fost mutată întreaga arhivă la Primăria comunei Luciu şi a durat până în anul 1926, când din nou a fost mutată la comuna Gura Ialomiţei. ………

Această monografie a comunei gura Ialomiţei a întocmit-o preotul satului Munteanu Iulian şi copiată de Dima Mirela pe data de 27 - 28 august 1993 apoi tehnoredactată de mine Iordache Neagu, azi 27 iulie 2003 .

ps: fiind gata tehnoredactata, aceasta este varianta publicata in revista Helis in 2006.