marți, 23 aprilie 2013

Fritilaria Meleagris și alte bunătăți. Dobrogea, 21 aprilie 2013

 Voi nu știți, dar anul trecut, la ultima vizită în poienița mea din Dobrogea, am găsit muncitori cu excavatoare săpând șanțuri prin mijlocul ei. Înfigeau stâlpi, întindeau cabluri, tot tacâmul. Mă uitam și-mi ziceam: băi, uite, acolo era un pâlc de orhidee astă-primavară! Băi, dar de sub tufa aia am mâncat frăguțe! Nu mai sunt!
Sincer, îmi venea să vomit și eram hotărât sa nu mai calc pe acolo - de ce să-mi fac rău singur, văzând nenorocirile ăi suferind că fac parte din aceeași specie cu neamu'lu'manivelă?
Nu m-am răbdat și m-am dus. Duminică. Era rău, dar vorba aia cu "viața învinge" nu e vorbă-n vânt. Se vedeau urmele șenilelor, ale șanțurilor, stâlpii stricau peisajul, dar florile rămăseseră la locul lor. NU POT EI DISTRUGE CÂT POATE NATURA REFACE! Sper, cel puțin.
Ajuns acolo, după o jumătate de oră deja mă gândeam că Doamne Doamne a știut cum să mă rasplatească după toxinfecția (cu frisoane) din timpul săptămânii. Că a pus în celălalt taler al balanței, cele câteva descoperiri minunate făcute în excursia asta. Și a făcut-o cu vârf și îndesat - Îi mulțumesc online (ajunge mai sigur decât prin popi) - dar astăzi, citind postarea lui Mircea Bezergheanu, simt că dându-mi bucurie mie, a luat de la el. Asta e...
Hai să vă arăt ce mi-a dat mie, pentru că, pe lângă cele cunoscute, am întâlnit ăi minunății nemaivăzute până acum:
 Floarea asta de jos - nu am mai văzut niciodată. Nu știu ce e.






 E prima oară când văd o floricică atât de neagră - nu maro, nu închisă la culoare, ci neagră ca tăciunele.

 Ei, dragii moșului, știți de când vreau să văd și eu o broască din asta? Cam de vreo treizeci de ani. S-au ascuns până acum, dar de data asta am dat lovitura: am văzut patru!

 Nici șopârlițe de-astea nu mai văzusem - acum mișunau cu zecile prin iarbă. Numele lor: Ablepharus Kitaibelii

 Pentru că anul trecut m-a învățat Cosmin Manci, acum pot să vă spun că orhideea de mai jos este Orchis Simia.

 Cireașa de pe tort, care merită povestită: mergeam încetișor cu mașina pe o șosea  reabilitata, modernizata, asfaltata  - un FOST DRUM MINUNAT pe o margine de pădure (4km) - și bombăneam că nu mai era umbră, nu mai erau fluturi și că încet-încet asfaltează ăștia toate drumeagurile obosite și o să se ducă sulii toată natura - când văd cu coada ochiului ceva și piciorul se înțepenește pe frână. Dau înapoi, mă uit și exclam: FRITILARIA MELEAGRIS!!! Încercațti să vă imaginați reacțiile celorlalți 4 din mașină, care, unul vroia acasă, altul la grătar, unul vorbea non-stop și unul stătea cu căștile în urechi.
Deci: 1. nu mai văzusem laleaua pestriță decât în poze, 2. ce naiba căuta în Dobrogea? 3. de ce mi-a țâșnit numele ei din cap? De ce rămăsese numele ăsta, fritilaria, în capul meu 20 de ani, ca să iasă acum la suprafață?






 Ce ziceți de micuța asta?
 Acum, ce să mai zic? În mod normal trebuia să vă și spun pe unde am fost, dar nu prea am chef să împărtășesc cu nimeni locurile alea. Așa au ajuns Vadu și Corbu să fie invadate de mitici. Cine vrea, să caute singur, cum fac eu, sau să mă convingă că l-a învățat mă-sa să nu arunce hârtii pe jos. Și poate-l iau.